Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său: – Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important? – O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele? – Nu, părinte, trebuie să le ud… – Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi frumoase? – Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni… – Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească? – În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată. – Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia… Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?! E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta. Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

Metaniile – de ce sunt de folos si cum se fac? Să faceţi metaniile cu evlavie şi iubire, şi să nu le număraţi. Mai bine să faceţi zece şi bune, decât multe şi fără râvnă, fără cinstire şi dragoste dumnezeiască. Faceţi câte puteţi, pe măsura râvnei, dar nu false metanii şi false rugăciuni. Nu lucruri tipiconale pentru Dumnezeu. Dumnezeu cere ca tot ce se face pentru El să fie din tot sufletul şi din toată inima…. Metaniile sunt şi gimnastică. Şi – deşi nu trebuie deloc să ne gândim la asta – nu există o mai bună gimnastică pentru stomac, intestine, piept, inimă, coloana vertebrală. Este foarte folositoare, de ce să n-o facem? Când această asceză se face întru slava lui Dumnezeu, sufletul se umple de bucurie, se linişteşte. Aceasta este totul. Bineînţeles, se foloseşte apoi şi celălalt, adică trupul. Aţi înţeles? În suflet vine pace şi linişte, iar în trup buna funcţionare a tuturor sistemelor organismului nostru, precum cel circulator, cel digestiv, respirator, endocrin, care au legătură nemijlocită cu sufletul nostru. Din Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 284-28 1. Metaniile şi semnificaţia lor Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală. Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat. 2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa‑numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni. Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, ros­tind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie atingând cu ge­nunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci. Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci. Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mare sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski. Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari. 3. Când nu se fac metanii Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie. Metanii mari nu se fac: – după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi); – la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne…“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf; – în biserică, de la vecernia din Miercurea Mari din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare; – de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie); 4. Ce nu este permis când facem metanii – nu se sărută pământul; – nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ; – metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat; – la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele; – întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă; – la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal; – metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public; – metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“; – metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic); – Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată. Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 20

Învățături de viață ale Sfântului Serafim de Sarov Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica. Mănâncă fructul, care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrazneală ciuperca pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița. Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Inoată des – și te vei simți pe pământ precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin- și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace”. Sfântul Serafim de Sarov

Când vine tristețea… „Tristețea este rana sufletului” (Sf. Ioan Gură de Aur) Nu fiecare zi e plină de lumină. Mai sunt și dintre cele sumbre. Dar important nu este cum e timpul afară, ci cum te simți sufletește. Mă apasă o tristețe profundă și sunt mâhnit, pentru că oamenii nu vor să-și schimbe viața, nu se întorc cu fața spre Dumnezeu, irosesc zile, ani, chiar întreaga viață pe lucruri de nimic… Pe de altă parte, sunt conștient de faptul că nu sunt în stare să răstorn munții și să schimb mentalitatea, atitudinea, caracterul, năravurile și moravurile celor din jur. Urmează să-mi schimb atitudinea față de tot ce mă înconjoară. Să-mi schimb ochii. Lumea necesită a fi acceptată și iubită așa cum este, cel mult ajutată să tindă spre o viață îmbunătățită. Dumnezeu este cel care face minuni, noi doar îi cerem ajutorul pentru noi și pentru aproapele. Iată ce ne zice Sf. Siluan Athonitul: „Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei. Ziarele scriu nu despre oameni, ci despre întâmplări, şi nici aia adevărat; ele aduc tulburare minţii şi adevărul tot nu-l vei afla din ele; dar rugăciunea curăță mintea şi ea vede mai bine totul.” Să ne corectăm vederea prin rugăciune! Nu avem dreptul să lăsăm aripile în jos, nu e voie să cădem în deznădejde, ci să ne încredem în ajutorul Celui de Sus și să luptăm pentru o viață înduhovnicită. Foarte profund la acest capitol este Nicolae Steinhardt. Iată câteva spicuiri din operele sale: „Există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa. Există şi o fericire exaltată dacă, în loc de a urla spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot răbda. Nu cârtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi ocară. Nu degeaba m-ai făcut om… În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!)… Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur… ” Schimbându-ne atitudinea, apropiindu-ne de aproapele nostru, așa cum este, ne apropiem de Dumnezeu. Astfel, ne apropiem de dragoste, care face minuni, sparge ghețari, încălzește inima și ne face să ne bucurăm de viață, care e un dar de nedescris. „Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa.” – ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Să alegem a fi în ceata celor veseli și plini de viață în dragostea lui Hristos și norii tristeții se vor risipi! Preot Octavian MOȘIN

Mintea şi coşul de nuiele De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca gândurile să ne zboare în altă parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de sfârşit sau că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic. Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment dat nu-i mai rămânea nimic în minte din toate predicile şi citirile din biserică. Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit toate acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi va odihni mintea şi va putea iarăşi să se concentreze la rugăciune. Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus: – Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat cu ele bălegar de la grajduri. Alege unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză. Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e una din îndatoririle de căpătâi ale monahului, n-a prididit să îndeplinească porunca. După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion posomorât. În tot acest timp cărase apă, făcând drumul de la izvor şi până la răsadniţă, dar de fiecare dată ajungea cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri răsadurile s-ar fi uscat de tot!… – Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? – l-a întrebat stareţul. – Aici, preacuvioase – mormăi înciudat călugărul. – Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? – l-a mai iscodit stareţul. – Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa e curat, celălalt e murdar. Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat: – Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine, dar auzind cuvintele din predică ori de la slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru chiar fără să bagi de seamă… De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi care se îndrepta spre sfânta biserică.