Un prieten si un mangaietor in clipe de grea incercare

Casa acestui Prieten nu are cheie si nici clanta. Putem intra la El fara sa batem la usa. Drumul catre El este prin propria noastra inima. El se intereseaza cu atat mai mult de cel care are nevoie de El. Acolo unde este El totul este pur, totul este viata si fata Lui este dragoste. In general, in durere si in suferinta facem cunostinta cu acest Prieten unic. O data ce L-am cunoscut si L-am simtit aproape, ii ramanem credinciosi, pentru ca nu ne mai putem lipsi de El. Ne obisnuim astfel sa traim viata Lui, si viata fara El este suferinta, ca si cum soarele ar disparea din viata omului.
Nimeni nu-I cunoaste identitatea precisa, caci cel ce ar putea s-o patrunda ar fi el insusi dumnezeu. Sa ne multumim sa-L slujim. Cu cat ne vom apropia mai mult de acest Prieten, cu atat il vom cunoaste mai mult si mai bine.
Si poate veti avea bucuria sa-L intalniti intr-o zi. Ochii fizici nu-L vor vedea, dar duhul va tresari de fericire, caci Iubirea cheama iubire si Duhul cheama duh.
Ati fost umilit? Binecuvantata fie umilinta voastra! Ea este o doctorie pentru voi. Meditati asupra ei. Nu sunt alesi pentru aceasta incercare decat cei care sunt demni de ea. Nu esenta individualitatii profunde si spirituale este injosita, ci personalitatea superficiala si mentala sufera in orgoliul ei. Cu cat vom fi mai atinsi in personalitatea noastra, cu atat vom creste mai mult in individualitatea noastra, daca vom sti sa tragem o cat de mica lectie din umilirea trecatoare a suferintei.
Aceasta umilire este daunatoare celor slabi, dar este salutara pentru cei tari. Umilirea nu se datoreaza decat propriei noastre comportari si gandiri gresite. Nu pacatul ne condamna, ci rumegarea lui si dragostea pe care o avem pentru el. Sa facem macar un pas in afara stadiului de gandire in care ne aflam actualmente. Prietenul ne va sari in ajutor si ne va conduce mai departe. Avansati pe drumul desavarsirii, nimeni nu mai are vreo putere sa ne umileasca. Nu veti mai cunoaste nici un ofensator pe pamant, caci egoismul nostru va fi mort.
Niciodata nu suntem parasiti. Ni se pare numai ca suntem singuri, fara nimeni, cerem iubire numai de la oameni ca noi, din carne si sange. Nu ne-a trecut niciodata prin minte sa cerem iubirea divinului Prieten. Suntem abandonati numai cand noi insine ne abandonam. Prietenul abia asteapta cererea noastra. Nu ezitati, bateti la usa constiintei! Daca o ascultati cu atentie, ii veti auzi raspunsul din interior si o lumina va va inunda inima, iar caldura dragostei divine va patrunde in voi. Eternul Prieten este permanent prezent, nu importa numele si esenta Lui. Principalul este ca El nu ne paraseste niciodata. Cu cat ii cerem mai multa dragoste, cu atat El ne ofera mai mult. "Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide!"
Oamenii se plictisesc sa va asculte vaicarelile si dorintele voastre. Prietenul divin nu este insa niciodata plictisit de voi, caci ceea ce va preocupa pe voi il preocupa si pe El. El este in acelasi timp intermediarul si distribuitorul, avocatul si judecatorul. Ce mai asteptati pentru a-L striga? Acolo unde este Prietenul, acolo este dragostea si unirea cu toti oamenii lumii. indepartarea trupurilor apropie inimile. Cel capabil sa suporte despartirea este mult mai legat la intoarcere de ceea ce iubeste. Nu exista decat o singura si veritabila solitudine - aceea a duhului.
Trebuie sa stim ca scaderea potentialului omenesc, fizic si moral, nu dureaza mult. in aceste clipe grele, cand de multe ori slabiciunea fizica sau boala influenteaza psihicul si invers, cand durerea morala influenteaza starea sanatatii, in toate aceste momente grele prima idee pe care trebuie s-o avem este ca aceasta nu va dura prea mult si ca nu suntem singuri. Omul dotat cu putere spirituala intensa isi domina repede slabiciunea trupului.
Meditatia si credinta il ajuta, in timp ce omul dezarmat moraliceste nu opune nici o rezistenta slabiciunii trupesti si descurajarea se instaleaza in mod cronic in inima sa. Pentru a va smulge din aceasta inertie, chemati in ajutor Prietenul! Un mic efort, cat de mic, o initiativa cat de neinsemnata, chiar la inceput, si asistenta Cerului va amplifica efortul vostru! Vointa de a actiona vine actionand, dupa cum foamea vine mancand.
Nu lasati niciodata dorinta si actiunea cea buna sa se raceasca! Invizibilul divin este prezent, va asteapta, va asista si lucreaza cu voi. Ce pot logica si autosugestia atunci cand vine ruina si moartea peste voi? Si totusi Iov, plin de bube, in mizeria lui totala, a gasit puterea sa-L laude pe Dumnezeu! Iisus i-a binecuvantat pe calaii Sai. Martirii au cantat imnuri de slava in timp ce erau arsi de vii. De unde si-au extras toti acestia puterea si rezistenta? De la divinul Prieten, pe care il vedeau cu ochii sufletului, il ascultau cu urechile sufletului, si aceasta viziune a lor era asa de intensa incat acoperea chinurile lor trupesti. Beti cu totii din acest izvor de apa vie!
Prietenul este Acelasi care a fost si pentru martiri si aceeasi putere o are mereu. Totul este ca noi sa dorim schimbarea in aceeasi masura in care au dorit-o acei eroi. Biserica Lui este in inima noastra, iar preotul nu este altul decat noi insine. Oferiti slabiciunea voastra Prietenului pe altarul inimii voastre! Curatiti-1 de toate buruienile pe care le-ati lasat cu timpul sa-l invadeze. Va transforma jertfa voastra, slabiciunea voastra astfel oferita, in forta, in curaj, in putere, care va deveni la randul ei pace!
Tu, calatorule obosit, care nu doresti altceva decat a pune povara jos si a te culca in mijlocul drumului, daca ai cunoaste cat de aproape este, peste drum chiar, un han de adapost unde hangiul iti este prieten chiar, cum te-ai napusti intr-acolo!
Ei bine, drumetule, intra chiar fara sa bati! Intra in hanul vietii! Acolo fruntea iti va fi racorita si picioarele iti vor fi spalate. Acolo vei gasi hrana credintei si a nadejdii si vei pleca mai departe intarit si refacut.
Voi purtati in voi acest han ceresc fara sa stiti. La orice ora din zi si din noapte va este deschisa poarta, iar hangiul binevoitor va priveste cu tristete cum treceti mereu prin fata lui fara macar sa-l observati. El asteapta mereu, va iubeste si vrea sa va vina in ajutor. De voi insa depinde totul.
Faceti un pas spre El, un inceput doar
De ce stati mereu plecati asupra colturilor negre din sufletul vostru si va rumegati mereu ideile triste, esecurile, disperarile, pierderile? Ca un materialist sa fie pesimist este ceva normal, iar miracolul este ca chiar unii materialisti lupta impotriva deprimarii, desi ei nu au nici un izvor de reimbogatire spirituala. Aceasta dovedeste ca redresarea este o atitudine fireasca omului, instinctiva. Exploatati deci aceasta tendinta optimista pe care Providenta a pus-o in voi! A fi pesimisti, cand credem in inteligenta Creatorului, echivaleaza cu indoiala in aceasta inteligenta, si atunci credinta noastra nu este decat pe jumatate.
Imensa eroare a oamenilor consta in faptul ca ei cred doar intr-o divinitate foarte indepartata, ocupata doar sa miste astrii, nu si sa se preocupe si sa se plece asupra inimilor lor. Toate evenimentele sunt un apel, un avertisment al lui Dumnezeu catre noi.
Nu ii este indiferenta soarta nici unui om. Doar oamenii sunt surzi si orbi, nu inteleg sau mai degraba nu se straduiesc sa inteleaga sensul evenimentelor, care nu este altceva decat vocea lui Dumnezeu.
Sunteti pesimisti pentru ca viata voastra nu are nici un scop precis, pentru ca sunteti izolati chiar in sanul propriei voastre familii si pentru ca ati luat obiceiul de a critica totul, de a nu vedea decat insuccese in orice. Daca doriti insa, puteti schimba toata aceasta stare. incercati o saptamana sa nu mai judecati pe nimeni si nimic, nici o imprejurare. Predati soarta voastra, oricare ar fi ea, in mainile Prietenului divin. Suradeti si fiti ingaduitor cu oricine si veti dobandi de sus o forta atat de mare, plina de iubire si generozitate fata de oameni, incat tot pesimismul vostru se va topi ca un bulgare de zapada in soare. in durere, omul se pleaca in fata lui Dumnezeu. De aceea trimite Dumnezeu suferintele peste om, in ultima instanta, cand nici un alt apel nu a influentat inima omului. Atunci abia ne gasim in situatia de a nu afla sprijin de la nimeni si atunci omul este obligat sa alerge la Dumnezeu si numai atunci cand este parasit de toti il descopera pe Prietenul adevarat. Vocea secreta pe care o auziti in strafundul inimii este manifestarea Lui. Elanul care va impinge spre cer este aparitia Lui in sufletul vostru.
Orice cuvant si gest frumos al vostru nu este decat influenta Lui in inima voastra si traducerea lui in limbaj omenesc.
El este totul - si bucuria si tristetea, si intrebarea si raspunsul, si problema si solutia. Supararea voastra si tristetea nu este decat o aparenta de durere, datorata ignorantei si neintelegerii voastre. Daca ati putea privi cauza suferintei voastre cu alti ochi, v-ati mira de lipsa ei de importanta. De aceea nu incercati sa rupeti singuri lanturile suferintei care va apasa. Nu veti reusi decat sa le intariti si mai mult sau sa va procurati altele si mai grele. Predati-va cu totul Prietenului si asteptati raspunsul Lui! Acest raspuns nu va fi totdeauna un act sau un fenomen brusc, exterior, ci din interior va veni schimbarea, caci nimic din afara nu poate sa vindece cancerul care va roade inima.
Raspunsul divin cerut cu insistenta si sinceritate va fi o schimbare in sistemul vostru de gandire, o evolutie secreta a inimii voastre, o lumina noua, care va va arata sensul vietii altfel decat il vedeati pana acum. intreg felul vostru de a rationa se va schimba. Acesta va fi raspunsul de sus. Totul vi se va parea desertaciune si fara importanta si tot ce v-ar putea bucura va parea o himera, ceva fara valoare. Prietenul va intoarce butonul nemuritor al constiintei voastre si veti vedea lumea cu ati ochi.
Cat despre orbirea trecuta, nu va temeti, desi veti da socoteala "pana la cel din urma banut". Prietenul nu are alta ocupatie decat a indrepta si a sterge tot acest trecut, daca o doriti sincer. El este pacea si dragostea, nu razbunarea si dezordinea. Noi il credem pe Dumnezeu un fel de jandarm si, de frica Lui si a socotelii pe care banuim ca ne-o va cere, nu indraznim sa ne apropiem cu inima de El. Daca cel mai mare talhar (cum a fost cel de pe cruce) ar sti cat este de ingaduitor si de iertator Dumnezeu, n-ar ezita nici o clipa sa vina la El. El este mangaietorul dezinteresat. Disperarea nu are o cauza exterioara. Ea isi are izvorul in inima noastra indepartata de Hristos.
Va complaceti de multe ori in disperarea voastra pentru a-i impresiona pe altii si pentru a va da importanta. Disperarea va disparea daca veti apela la Hristos. De voi depinde, El nu vine nechemat, El nu forteaza pe nimeni, El previne numai. Nu veti fi niciodata singuri avandu-L alaturi pe Prietenul tuturor. Cereti-I ca un cersetor plictisitor lumina, pacea, intelegerea si nu-L slabiti o clipa. Cu cat veti cere mai cu insistenta si cu rabdare, cu atat El va va darui mai mult. "Celui ce are i se va mai da". Perseverenta aduce surplusul. Dragostea divina se imbogateste cu cat se adauga cererea fiecaruia. Randuiala Prietenului este complet contrara celei omenesti - El este izvorul vietii fara de sfarsit si dragostea Sa fata de oameni nu seaca nicidata.
Cine va impiedica sa veniti sa slaviti aceasta dragoste nepieritoare? indoiala din voi va opreste, aceasta este arma cea mai taioasa a inimii voastre. Ea sapa in adancime, deschide rani vechi, construieste obstacole, aduce greutati. Ceea ce va pierde este rationamentul gresit, traditia, opinia publica, stiinta omeneasca, scepticismul, ezitarea. Cel mai mare geniu omenesc, cu propriile lui mijloace, va cunoaste, desigur, clipe de prabusire. Omul, prada lui insusi, oricat ar fi de inteligent si de talentat, este incapabil de fericire si de desavarsire deplina. Inamicii nostri, primejdiile si suferintele noastre sunt doar in mintea noastra bolnava, alterata. Noi singuri ni-i cream. Cultivam si dam viata acestor fantome inexistente, elaboram singuri replicile lor si pe ale noastre, declansam un spectacol dezastruos in fata constiintei noastre.
Nu credem decat in rau, in mai rau. Vesnic punem problema unor evenimente si mai grozave in viitor, si aceasta pentru ca ne credem capabili si prevazatori. Daca vom inchide insa poarta egoismului, a inteligentei personale pe care ne inchipuim ca o avem, daca vom face un gol complet in mintea si in inima noastra, astfel incat nimic din trecut sa nu mai tulbure imaginatia noastra si, astfel curatiti si purificati, sa-L chemam pe Prietenul nostru, ce vom pierde?
In taina odaitei noastre sa-L chemam pe Dumnezeu, nu in fata oamenilor, ca sa ne vada evlavia - sa ne vada ipocrizia, in fond. Caci ne rugam in biserici, dar in inima ne indoim. Prietenul divin va asteapta oriunde, oricand, si intreaga furtuna din inima voastra o va linisti, prin increderea cu care il veti chema. Abia atunci va veti odihni cu adevarat pe perna credintei voastre. Atunci cand increderea va creste in voi, cand orice indoiala se va risipi si cand ochii vostri se vor deschide cu adevarat, atunci va veti intreba cum de ati putut sa va pierdeti timpul si sa va risipiti fortele in cautarea si implinirea unor visuri desarte, cand realitatea era atat de aproape de voi? Credinta voastra va fi de netagaduit atunci cand ea va fi adevarata, caci mecanismul credintei este greu de explicat. in aceasta consta toata neputinta inteligentei si a logicii omenesti.
Cel care crede nu poate dovedi altuia cauza precisa pentru care crede. Este raspunsul la chemarea lui catre Dumnezeu. Numai cine il cheama si il cauta pe Dumnezeu primeste credinta. Ea este un fluid, un curent, o forta, o energie ce nu se poate explica unui neexperimentat, pentru ca el nu o va pricepe niciodata. Trebuie sa o simta ca sa o poata discuta. Ea este stiinta vietii si Dumnezeu o trimite acelora care o cauta. O doriti si voi? Cereti-o sincer si cautati-o, sigur o veti gasi!
A trai fara incercari inseamna a trai fara viata
Viata este, in fond, o neincetata adaptare si o evolutie spre perfectiune, in urma luptei intre bine si rau. Toate incercarile sunt elemente ajutatoare in aceasta evolutie spre desavarsire. Niciodata sa nu va plangeti de incercari, ci descifrati-le, disecati-le, cautati sa intelegeti sensul lor. Acest studiu facut cinstit si cu atentie va va aduce un mare progres in conduita voastra. incercarile nu vin niciodata la intamplare, ele sunt precise, matematice, proportionate dupa fortele si posibilitatile fiecaruia. Daca ceva vi se pare prea greu de suportat pentru fiinta voastra delicata, cereti imediat ajutorul si sprijinul Prietenului si El va va purta sarcina. Cine cere acest ajutor mai des il obtine din plin. Curaj deci! in orice incercare strigati-L pe Prietenul divin! Daca ati gresit, nu va nelinistiti! Nu tarati dupa voi, ca o piatra grea legata de gat, greseala voastra. Marturisiti greseala din constiinta voastra si indepartati-o. Ea este o experienta ce nu mai trebuie repetata, iar nicidecum un balast care sa va ingreuneze miscarea in viitor. Ea este chiar o bogatie pentru instruirea omului. Fara greseli, evolutia spre desavarsire nu este posibila.
Greselile sunt deci necesare, inevitabile. Principalul este sa tragem concluzii din fiecare eroare. Busola invizibila este Hristos. Este biroul adevarului. Acolo vom gasi orice explicatie, orice instructiune. intrebati mereu la acest birou: "Ce este viata mea? Unde este calea ei? Am cazut, ce voi face acum?"
Raspunsul va veni la fel ca bunului samaritean care a pansat ranile celui cazut intre talhari.
Va plangeti de singuratate, de exil, de lipsa de prieteni, de lipsa de pace si de familie? Aceasta pentru ca va marginiti la aerul pe care il respirati si la pamantul pe care il calcati sub picioare. Aceasta limitare in spatiu si in timp a uneia din cele mai nobile aspiratii omenesti este aproape singura cauza a tuturor suferintelor si nostalgiilor omului.
GeorgesBarbarin
Fragment din: "Hristos, prietenul clipelor de grea incercare"

Iubi-Te-voi Doamne
http://www.youtube.com/watch?v=LA4rTz5Qx6M

Cum dodandim si pastram harul ?
- Si cum este cu putinta sa fie atras harul ?- Facand cele placute lui Dumnezeu si supunandu-ne Lui intru toate. Oare nu si in casele mari vedem ca acelea dintre slugi au trecere care nu se ingrijesc de ale lor, ci, cu tot sufletul si sarguinta, de cele ale stapanilor? Si le randuiesc bine pe toate nu numai fiindca sunt nevoiti asa din pricina stapanirii sub care se afla, ci si din ravna si din iubire.Cand pururea ei se afla in ochii stapanilor, cand petrec in casa, cand nu fac nimic pentru ei insisi, cand nu se ingrijesc de ale lor, oare nu au atunci mai degraba in locul castigurilor cele ale stapanilor lor? Caci cel ce a facut cele ale stapanului nu a facut cele ale unui stapan oarecare, ci cele ale stapanului sau. Asemenea stapanului porunceste in cele ale stapanului. Asemenea aceluia le detine pe toate. Si multe dintre slugi mai degraba se tem de el; si ce zice sluga, aceasta zice si stapanul. Si toti dusmanii lui au frica de el.Iar daca cel ce dispretuieste cele lumesti, cele ale sale, si alege sa faca cele ale stapanului, nu a dispretuit de fapt cele ale sale, ci mai degraba are parte de si mai mari bunatati, cu mult mai mult in cele duhovnicesti. Dispretuieste ale tale si ai luat cele ale lui Dumnezeu. Chiar El insusi vrea aceasta. Dispretuieste pamantul si rapeste imparatia cerurilor. Acolo sa petreci, nu aici. De acolo vei fi infricosator, nu de aici. De acolo vei fi infricosator nu numai oamenilor, ci si dracilor; si insusi diavolului ii vei fi infricosator. Dar de pe urma lucrurilor de aici vei fi si diavolilor usor de dispretuit, si adesea si oamenilor. Si cu cate te vei imbogati, in cele ale robilor te vei imbogati.Iar daca treci cu vederea pe acestea vei fi stralucit in casa imparateasca. Asa erau apostolii: dispretuiau casa robilor si lucrurile de aici. Si ia aminte cum porunceau in cele ale Stapanului! Cutare a fost scapat de boala, altul de draci. Leaga aceea si dezleaga aceasta. Pe pamant s-a petrecut aceasta, dar ca si cum ar fi fost in ceruri poruncit. "Cate veti lega", zice, "pe pamant, vor fi legate in cer" (Matei 18,18). Si mai mare stapanire le-a dat decat a Sa.Iar ca nu am mintit, asculta ce zice El insusi: "Cel ce crede in Mine va face, mai mari decat fac Eu" (cf. Ioan 14, 12). Cum asa? Pentru ca si asa la Stapan trece cinstea. Fiindca si in treburile noastre, cand sluga poate face lucruri mari, mai mult este admirat stapanul. Caci daca sluga este in stare de atatea, cu cat mai mult cel ce-l stapaneste? Iar daca cineva, lasand slujirea stapanului, se ingrijeste de femeia lui si de copil si de sluga, si vrea sa se imbogateasca si sa-si stranga, fie furand, fie vatamand cele ale stapanului, degraba se pierde si pe sine impreuna cu lucrurile sale.De aceea, avand aceste exemple, va rog, sa nu ne ingrijim de cele ale noastre, ca sa ne ingrijim de noi insine. Sa le dispretuim tocmai ca sa le dobandim! Daca noi le dispretuim, El insusi Se va ingriji de ele. Daca noi ne ingrijim de ele, Dumnezeu le va dispretui, in cele ale lui Dumnezeu sa ne ostenim, nu in ale noastre; ba, mai degraba, in ale noastre. Caci ale Lui sunt ale noastre. Nu ma refer la cer, nu ma refer la pamant, nu ma refer la cele din lume, caci acestea sunt nevrednice de El. Acestea nu sunt doar ale noastre, ci si ale necredinciosilor. Dar la care ma refer eu? La slava, la imparatie. Acestea sunt si ale Lui si ale noastre, din pricina Lui.- Cum?- "Daca murim impreuna cu El", zice, "vom si trai impreuna cu El. Daca rabdam, vom si imparati impreuna" (II Timotei 2, 11-12). Impreuna mostenitori ne-am facut si frati ne numim. Pentru ce ne pornim in jos, de vreme ce El ne trage sus la Sine? Pana cand suntem sarmani, pana cand saraci? Cerul ne sta inainte si noi ne invartim pe pamant? Imparatia cerurilor ne e pusa in fata si noi alegem saracia de aici? Viata fara de moarte ne e data si noi ne cheltuim pentru lemne si pietre si tarini?Fii bogat! Asta vreau si eu! Fii lacom si rapeste! Aici, in cele duhovnicesti, asta nu-i rusine. Aici a nu fi lacom este vinovatie, aici a nu rapi este osanda. Ce inseamna asta? "imparatia cerurilor", zice, "se ia cu sila si cei ce se silesc o rapesc" (Matei 11, 12). Fii silitor acolo! Fii rapitor! Nu micsora ceea ce este rapit! Ca nici virtutea nu se imparte, nici dreapta cinstire, si imparatia cerurilor nu se micsoreaza.Atunci sporeste virtutea, cand rapesti. Atunci se micsoreaza cele trupesti, cand rapesti. Si e lamurit ca e vorba de a rapi de acolo, din cele duhovnicesti. Sa fie in oras mii de barbati. Daca toti acestia vor rapi virtutea si dreptatea, au inmultit-o de fapt. Pentru ca prin mii de fapte bune devin drepti. Iar daca nu o rapesc, o imputineaza, caci nu se poate arata nicidecum dreptatea. Vezi ca prin faptul de a rapi cele duhovnicesti mai degraba se inmultesc bunatatile? Iar daca se rapesc cele trupesti, mai degraba se micsoreaza?Asadar, sa nu sedem in saracie, ci sa alegem bogatia. Bogatia lui Dumnezeu este ca sa fie multi care sa se bucure de imparatie. "Cel Ce imbogateste pe toti", zice, "pe toti cei ce-L cheama pe El" (Romani 10, 12). Sporeste averea Lui! Si o vei spori daca rapesti, daca te lacomesti, daca silesti. Cu adevarat este nevoie de silire.- Cum asa?- Fiindca multi sunt cei ce ne opresc: femeile, copiii, grijile, treburile lumesti, impreuna cu acestea dracii si insusi diavolul, conducatorul dracilor. Asadar, e trebuinta de silire, e trebuinta de rabdare. Cel ce se sileste este in chinuri.- Cum?- Pe toate le rabda si sta tare in fata nevoilor.- Cum?- Se apuca de cele aproape cu neputinta. Deci, daca asa sunt cei ce se silesc, iar noi nici de cele ce ne stau in putere nu ne apucam, cand vom avea parte de ele? Cand ne vom bucura de cele ravnite? "Cei ce se silesc", zice, "rapesc imparatia cerurilor". E trebuinta de silire si de rapire. Caci nu ne este pur si simplu pusa inainte imparatia, nici de-a gata. Cel ce rapeste este intotdeauna treaz, desteptat, se framanta si se grijeste ca sa faca la vremea potrivita rapirea. Nu vedeti in razboaie ca cel ce vrea sa rapeasca privegheaza toata noaptea? Toata noaptea sta inarmat.Deci, daca cei ce rapesc cele lumesti, si noaptea privegheaza si sunt inarmati, cum, daca vrem sa rapim cele duhovnicesti, care au trebuinta de mai mare ravna decat acestea, noi dormim si sforaim si ziua, si pururea petrecem neinarmati si goi? Caci cel ce petrece in pacate este neinarmat si gol, dupa cum cel ce petrece intru dreptate este inarmat. Dar noi nu ne ingradim cu milostenia, nu ne gatim candele aprinse, nu ne inconjuram cu arme duhovnicesti, nu ne invatam calea care duce acolo, nu suntem treji, nu suntem desteptati. De aceea nu putem rapi nimic.Daca cineva ar vrea sa atace imparatia cea lumeasca, nu s-ar da pe sine mai inainte la mii de morti? Nu se va ingradi, nu va cugeta la pregatirea razboiului, nu va face toate pentru reusita aceasta si abia atunci va porni la atac? Insa noi nu asa, ci dormind, vrem sa rapim. Si de aceea ne si intoarcem cu mainile goale.Nu vezi pe cei ce rapesc cum fug, cum alearga, cum taie toate ce le stau in cale? E trebuinta de alergare. Ca indata alearga mai inainte de tine diavolul si porunceste celor din fata ta sa te tina. Dar daca esti tare, daca esti treaz, pe unul l-ai lovit cu piciorul, pe altul l-ai impins, si ai scapat de toti ca o pasare. Iar daca ai plecat de aici, daca ai traversat forul si multa tulburare - care este viata aceasta - vei merge la cele mai inalte decat acestea, adica la veacul viitor.Acolo e ca in pustie: nu este nici o tulburare, nici cineva care sa ingreuieze, nici cineva care sa ne tina. Ai rapit? Dupa rapire e trebuinta de putina incordare ca sa nu ne fie pierdut ceea ce fost luat de catre noi. Daca alergam, daca nu ne uitam la nimic din cele ce stau inaintea ochilor nostri, daca nu ne grijim de nimic altceva, ci scapam de cei ce ne impiedica, vom putea sa tinem in siguranta cele rapite.Ai rapit intreaga intelepciune? Nu sta! Fugi! Du-te departe de diavol! Daca vede ca nu te poate prinde, nu te va mai urmari. Asa si noi, daca ii pierdem din privire pe cei ce au rapit ceva, renuntand si noi, nu mai alergam si nu mai poruncim altora sa-i tina, ci ii lasam sa se duca. Asa si tu, alearga tare la inceput. Cand vei fi departe de diavol, nu te va mai putea prinde, ci vei fi in siguranta, bucurandu-te fara frica de bunatatile cele negraite. De care fie ca noi toti sa avem parte intru Hristos Iisus Domnul nostru cu care Tatalui si Duhului Sfant slava, putere, cinste si inchinaciune acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.Sfantul Ioan Gura de Aur

De vreme ce eu pacatosul
http://www.youtube.com/watch?v=dk8LOdm7A1Q

"NI SE VA SPUNE:

V-am dat un rai si l-aţi părăsit, v-am făcut fraţi şi v-aţi ucis între voi. V-am dat o Lege şi v-aţi închinat viţelului de aur, am venit la voi şi nu M-aţi primit. M-aţi răstignit şi v-am iertat neştiinţa şi v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuatţ să Mă ucideţi, împotriva evidenţei.
Aţi dărâmat zeităţile grecilor şi ale romanilor, dar aţi creat un alt idol. Au fost eliberati robii antichitatii, dar ati creat o robie moderna. S-a prabusit un imperiu pagan, dat ati creat altele, mai pagane. S-a naruit o randuire nedreapta, dar n-ati fost capabili de una dreapta. S-a terminat o tiranie, dar s-a inlocuit cu alta.
M-ati alungat cand din inimile voastre, cand din oranduirile voastre si n-ati implinit inca voia Mea. Ati crezut o vreme in Mine, dar apoi v-ati facut pe voi insiva dumnezei.
Eu am umplut lumea cu Duhul Sfant, dar voi ati impins lumea spre haul umanismului.
Eu v-am invatat sa stapaniti cu Duhul materia, dar voi v-ati inchinat si v-ati robit materiei, mutiland Chipul Meu din voi.
Eu v-am dat un suflet armonios, in care am pus toate darurile de care aveati nevoie, dar voi v-ati inchinat zeitei ratiunii.
Eu faurisem o constiinta sfanta in lume, dar voi ati preferat egoismul capitalismului.
Eu ridicam sufletele, viata si ordinea din lume la pacea libera a desavarsirii, dar voi ati preferat pozitivismul ateu, care in numele unor false legi va mutileaza si va nefericeste.
V-am dat intelepciune, dar vrajmasii s-au dovedit adesea mai intelepti decat voi.
V-am dat puteri sfinte sa indrazniti cu duhul, dar adesea au cutezat mai mult vrajmasii.
V-am dat lumea sa o stapaniti, dar ati lasat-o prada vrajmasului.
V-am dat idealul Imparatiei Mele, dar n-ati mai crezut in ea si lumea a fost acaparata de falsele imparatii ale varjmasului.
V-am certat de nenumarate ori, dar nu v-ati trezit. Trec peste voi incercari apocaliptice, dar inca nu v-ati umplut de Duh Sfant.
Eu sunt prezent in lume, Eu lucrez prin voi toti, dar voi Ma rastigniti necontenit cu lenea voastra, cu putinatatea voastra, cu ignoranta voastra.
Va cer socoteala pentru tot raul facut si pentru tot binele uitat. Va cer socoteala pentru faptele voaste de acum si pentru inraurirea ce ati avut-o asupra mantuirii lumii intregi, caci raspundeti solidar in timp si in spatiu de tot ce e rau in cugetele voastre si in oranduirile voastre.
Evanghelia Mea e aceeasi pe pamant si in ceruri, dar voi ati facut-o cand pamanteasca fara ceruri, cand cereasca fara pamant. Mereu ati rastalmacit Duhul Sfant dupa ignoranta, ipocrizia si lasitatea din voi.
Nu va amagiti: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu imparatesc aici, fara a Ma desparti de Ceruri, ci ridicandu-va pe voi la Mine.
Multe sunt pacatele oamenilor, dar cel mai mare este sa creada ca se pot mantui, ca pot trai fara Mine.
Priviti lumea, priviti universul, priviti viata, priviti sufletele voastre! Ele nu sunt decat prin Mine si nu se pot mantui decat prin Mine.
Am fost Iubitorul vostru si voi fi Judecatorul vostru.Voi cerceta legile voastre , voi cerceta oranduierile voastre , voi cerceta cultura voastra, voi cerceta modul vostru de viata, voi cerceta cugetele voastre.
Veti da ssocoteala nunumai de faptele voastre, ci si de nazuintele voastre, de idealurile voastre , de crezurile lumii voastre.Cu cat inraurirea voastra a fost mai mare in lume, cu atat va e si raspunderea mai mare.
Cei ce ati inteles voia Mea si ati implinit-o, va bucurati de viata cea pururi fericita, iar cei ce n-ati facut voia Mea, ci ati facut voia voastra, va veti chinui in veci, fara iubire, fara har, fara bucurie, intr-o disperare ce nu piere, caci veti plange vesnica voastra infrangere." Pr Dragos Cons­tantin­
BLANDUL PASTOR
http://www.youtube.com/watch?v=fxnwbrQD2UM

Ne vorbeste Valeriu Gafencu

Crestinii nu pot primi pacea ispititoare a Satanei, crestinii nu vor accepta decat pacea lui Hristos, oricat de multe sacrificii li se vor cere.
Cine crede fara a fi si un misionar, acela n-a cunoscut frumusetea credintei.
Raman ostas credincios al Bisericii, caci in aceste vremuri Iisus trebuia sa fie in temnita. Sunt cutremurat si fericit ca mi se ofera moartea pentru El.
Sa nu parasiti niciodata Biserica, chiar daca veti intampina mari impotriviri in statornicirea adevarului.
Cred ca numai cu adevarul Evangheliilor isi poate gasi omul liniste in suflet.
Sa dati slava lui Dumnezeu toata viata.
Oamenii trebuie sa fie sfinti.
Vrajmasii lui Hristos au dezlantuit cea mai mare si cea mai cruda prigoana asupra crestinilor.
Acum cine crede trebuie sa stea gata de moarte.
In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.
Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii - si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni.
Cei ce m-au lovit m-au impins mai tare in bratele Domnului si pentru aceasta le multumesc.
Ma rog pentru prieteni, pentru crestini si pentru mantuirea din ceasul al unsprezecelea a dusmanilor.
Suferinta, oricat ar fi de grea, nu are alt sens decat curatirea sufletului dornic de mantuire.
Doresc sa stiu ca sunteti pregatite sa primiti cele mai grele loviituri cu credinta ca, dincolo de aceasta viata trecatoare, exista o alta viata, vesnica, fericita, o patrie cereasca fara hotar, care merita orice jertfa, oricat de mare.
Numai cine a gustat din bucuriile adanci ale sufletului le poate intelege.
Nu numai in manastire este mantuit omul.
Eu m-am pregatit si ma pregatesc mereu sa devin crestin.
Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte decat dinauntrul vostru, unde salasluieste Hristos.
Trebuie sa stam sub povata duhovnicului, care inlatura voia nepriceputa, facand loc voii lasate de Dumnezeu in fiecare dintre noi; ca daca nu stam sub povata duhovnicului, putem intra in rataciri mai mari ca patimile.
In toate imprejurarile roaga-te lui Dumnezeu sa se implineasca voia Lui.
Simt iubirea Mantuitorului Hristos si la El alerg cand vin ispitele asupra patimasului meu trup; si Domnul ma ajuta si-mi da puteri sa birui raul.
Telul de capetenie al vietii noastre trebuie sa fie o permanenta pregatire pentru ziua invierii crestine.
Crezul pentru care rri-am jertfit cerea o viata grea si-o moarte de martir.
Alta este viata decat cea pe care si-o inchipuie omul. Altul este omul insusi decat ceea ce se inchipuie el a fi. Altul este adevarul, decat cel pe care si-l imagineaza mintea omeneasca. Adevarul este Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Cautati sa va apropiati sincer de Hristos si lasati lumea cu pacatele ei in pace.
Pacatul este a doua rastignire adusa Mantuitorului; acum il scuipa in fata cei ce sunt botezati, acum cununa de spini l-o pun cei ce se numesc crestini, acum ii dau palme, acum ii bat piroanele, acum il impung cu sulita cei pentru care a suferit batjocoriri si batai si pentru care si-a dat sangele pe Golgota.
Acest secol a dat noian de sfinti si de martiri, numai ca nu-i cunoastem. Hristos este prezent in lumea de azi prin sfinti, martiri, marturisitori si eroi. Dar lumea de azi nu e solidara cu sfintii ei, caci nu le poate urma exemplul. Daca sfintii de acum ar fi fost la inceputurile crestinismului, toata suflarea crestina ar fi trait cu ei, prin ei, catre ei. Noi nu suntem crestini si de aceea nu ne cunoastem sfintii.
Extras din "Din temnite spre Sinaxare"

Priceasna - Florentina Giurgi "Cand mergeai cu crucea-n spate"

http://www.youtube.com/watch?v=NGfMa_y9-AI

Cantarea Sfintei Cruci

http://www.youtube.com/watch?v=IJQO5oAOzPU

Crucea - semnul puterii lui Hristos

Adevarata viata a crestinului sta in "a-si lua crucea sa in toate zilele" pentru a urma lui Hristos, sau chiar de "a urca pe Crucea lui Iisus", de-a fi rastignit impreuna cu El, pentru a putea invia impreuna cu El. Astfel, toata viata crestinului, toate gesturile si gandurile sale trebuie marcate de semnul Crucii. Urcand pe Cruce, imbracand Crucea, crestinul ajunge mort pentru lume si viu pentru Dumnezeu. Viata sa nu mai poate fi ranita de nici un pa­cat. Dupa a imbracat crucea mortificarii poftelor trupesti, a realizat doar dimensiunea orizontala a Crucii lui Hristos. Aceasta trebuie completata cu dimensiu­nea ei verticala: rastignirea mintii in rugaciune, urcusul spre Dumnezeu in contemplatie si lupta impotriva oricarui gand strain, care nu poate avea limita.Sfantul Chril al Ierusalimului ne invata: "Din coasta lui Adam a intrat stricaciunea in lume, iar din coasta lui Hristos a izvorat viata in lume. In paradis a rasarit moartea, iar pe cruce a fost desfiintata si s-a deschis raiul. Ia ca temelie nezdruncinata Crucea si cladeste pe ea toate celelalte puncte de credinta.”Mantuitorul spune: "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobandi" (Luca XVII, 39). In aceste cuvinte, nu se vorbeste de distrugerea chipului divin din noi, nu este vorba aici de pierdere, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dovada", un "castig", mai multa "viata, un plus de existenta. "A muri este castig" zice Sfantul Pavel (Filip. 1, 21). "Grauntele de grau daca moare, multa roada aduce" (Ioan XII, 24). Crucea aduce o noua viata: Invierea. De aceea Biserica o preamareste: "Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor...!". In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: "Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce" (Matei XXVII, 42-43). Insa, El pentru cruce a venit! Si, a invia e cu mult mai mult decat a se cobori de pe cruce. A cobori, ar exprima intoarcerea la un trecut depasit. Prin cruce nu ne impartasim de o viata cazuta in pacat, ci de viata dumnezeiasca.De aceea crestinul se insemneaza cu semnul crucii, ca si cu o pecete a lui Hristos. Pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, preotul binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: "Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: "Pecetea darului Sfantului Duh"; a Sfantului Duh care pecetluieste in noi viata, crucea si invierea lui Hristos. De-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.Fragmente din lemnul Sfintei Cruci se pastreaza in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, la Roma, Venetia, Constantinopol, in Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana) etc. La Manastirea Xiropotamou (Muntele Athos), se afla cel mai mare fragment din Sfanta Cruce. Acesta a fost adus in anul 1992, pentru cateva saptamani si in tara noastra, spre inchinare.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător
din “Omilii la Postul Mare”

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta,cele ce sunt către pacea ta.”(Lc. 19. 42).Păcătosul este cel mai nenorocit,când are pe pământ numai norocire
Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Nu prea crezi că Dumnezeu e în faţa ta la rugăciune !?
Cand Cuviosul Nifon se afla inca pe prima treapta a pocaintei si nu implinise inca trei ani de cand a lasat viata cea rea, i-a venit un gand rau:
“De atata vreme ma rog Domnului meu Iisus Hristos si n-am primit nici un dar de la El. Se vede ca mi-am intinat Sfantul Botez cu multe nelegiuiri si de aceea ma nesocoteste Dumnezeu”. Dupa aceste ganduri s-a mahnit putin si apoi a adormit, acolo unde se afla. Atunci a vazut in somn, ca se gasea intr-o biserica imensa si se ruga lui Hristos. Cum statea cu fata spre rasarit si cu mâinile ridicate, a vazut inaintea lui un tron minunat. In jurul lui stateau heruvimi si serafimi si mutlime de ingeri imbracati in alb. In timp ce sta uimit, vede pe tron pe cineva, care era curat, luminos si foarte bland. Nifon a inteles ca este Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Atunci si-a ridicat privirea si mainile spre El si s-a rugat: Doamne Dumnezeul meu, asculta rugaciunea mea si nu trece cu vederea ruga mea si restul psalmului. El si-a plecat capul si a primit rugaciunea Cuviosului. Sfantul ii ceruse sa scape de duhul nepasarii si sa-l alunge departe. Cand Nifon a terminat rugaciunea, Domnul si-a ridicat capul si a intors fata Sa spre el, aratand prin aceasta ca i-a auzit rugaciunea si a primit-o. Apoi, i-a zis:
- M-ai mahnit astazi, Nifone, cand te-ai indispus zicand: “De atatea ori am rugat pe Domnul si nu mi-a dat nici un dar!” Fie, dar nu spui tu in fiecare zi: “Doamne, sa nu fiu slavit in aceasta viata”? De ce dar, te superi? Apoi, nu te gandesti ca ti-am dat atatea daruri? Apa si aerul pe care-l respiri, nu este un dar? Apoi, si Preacuratul Trup si Preacinstitul Sange pe care vi l-am dat, nu sunt daruri? Copacii campului, pasarile cerului si pestii marilor, acestea nu sunt daruri? Apoi, n-am murit si n-am fost ingropat pentru mantuirea voastra? Toate acestea, oare ce sunt? Cine altul v-a facut atata bine? Iar voi ce mi-ati dat ca sa cumparati aceste daruri? M-ati rastignit pe cruce, M-ati palmuit, M-ati adapat cu otet si fiere si toate celelalte pe care le stii…
Mai ales tu, Nifone, nu uita ca ti-am iertat multe si grele pacate. Ai bagat de seama ca am ridicat capul la rugaciunea ta? Asa fac la fiecare care se roaga, chiar daca el nu ma vede.
(Sfântul Nifon al Constantianei)

Sfantul Ioan Scararul-Despre bucuria plansului

Despre bucuria plansului
Cea de-a saptea treapta a Scarii Duhovnicesti a Sfantului Ioan, in traducerea inalt Prea Sfintitului Mitropolit Nicolae Corneanu

Plansul cel dupa Dumnezeu este intristarea sufletului si indurerarea inimii care pururea cauta cu infrigurare pe Cel dupa care inseteaza (scil. Dumnezeu); vazand ca nu L-a gasit, se pune cu putere a-L urmari, jalnic tanguindu-se inapoia Lui. Sau inca: plansul constituie boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii.

Umilinta este o neincetata remuscare a constiintei care, prin marturisirea gandurilor, usureaza focul inimii. Marturisirea este uitarea firii, de vreme ce printr-insa cineva (scil. David) a uitat sa-si manance painea (Psalmul 101, 5). Pocainta este neintristata lipsire de toata mangaierea trupului.

Celor care voiesc a spori in fericita plangere, le sunt necesare doua virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor care au infaptuit deja un progres: calmul si nepomenirea de rau; iar celor desavarsiti: smerenia, dorinta (gr. setea) de a fi umiliti, acceptarea de bunavoie a necazurilor nevoite, si dragostea, care nu numai ca nu osandeste pe cei care pacatuiesc, dar are o nemarginita mila pentru cei ce gresesc. Bine primiti sunt cei dintai, vrednici de lauda cei de-al doilea, fericiti cei ce sunt flamanzi de suferinta si setosi de a fi umiliti, caci acestia se vor satura de hrana care nu-i va mai flamanzi in veci.

Avand darul lacrimilor, trebuie tinut cu toata taria spre a nu-l pierde, caci inainte de a se fi inradacinat bine intru tine poate sa-ti fie rapit cu multa usurinta. Galcevile, grijile trupesti si lenevirea, dar mai ales vorbaria si prea multa veselie, alunga lacrimile tot atat de repede, precum piere ceara dinaintea focului.

Izvorul lacrimilor, pe care-l dobandim dupa botez, este inca mai puternic decat botezul, daca nu este cumva prea indrazneata aceasta afirmatie a mea; pentru ca acela este curatitor al relelor facute inainte de dansul, iar acesta al celor de dupa botez; pe cel dintai, primit in copilarie, noi l-am intinat si de aceea avem nevoie de o noua curatire prin cel de-al doilea. Daca nu ni l-ar fi daruit noua Dumnezeu din iubirea sa de oameni, putini si greu de aflat ar fi fost cei mantuiti.

Gemetele si intristarea noastra sunt ca un glas ce striga catre Domnul. Lacrimile pe care le varsam de frica judecatii Sale sunt ca niste soli ai nostri catre Dansul; dar cele provocate de prea sfanta Sa dragoste ne dau asigurarea (scil. ne descopera) ca staruitoarele noastre cereri au fost primite. Daca nimic nu-i sunt mai potrivite smereniei decat lacrimile, apoi nimic nu-i este mai potrivnic decat rasul.

Pastreaza cu grija aceasta fericita tristete a cuvioasei pocainte care produce o adevarata bucurie si nu inceta a o lucra in tine pana ce nu te va ridica deasupra tuturor celor lumesti si te va prezenta curat inaintea lui Hristos.

Nu inceta sa-ti inchipuiesti si sa cercetezi abisul focului intunericului, pe slujitorii cei nemilostivi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nesfarsita a vapaii celei de sub pamant si dintru infricosatele adanci locuri, cum si alunecarile nenorocite in haurile cele fara de fund. Intipareste-ti in minte marginea tuturor acestora, astfel ca prin multa cutremurare sa se micsoreze desfranarea ce exista in suflet, sa dobandesti curatia nestricacioasa si sa primesti intru tine aratarea luminii celei fara de materie, care straluceste mai vartos decat focul.

Cand stai la rugaciune cutremura-te ca si vinovatul ce sta inaintea judecatorului, pentru ca prin infatisarea si simtirea ta sa stingi mania Dreptului Judecator. Caci Acesta nu poate trece cu vederea sufletul care ca si vaduva indurerata se prezinta inaintea Lui, oferindu-I ostenelile sale Celui neostenit.

Cel ce a dobandit plansul sufletesc, acestuia ii este potrivit orice loc pentru a varsa lacrimi (scil. acesta poate plange oriunde). Iar daca Plansul sau este doar al omului celui dinafara (scil. daca plange numai cu ochii trupesti), acesta nu va mai inceta cautandu-si locurile si felurile. Dupa cum comoara ascunsa este mai greu a fi jefuita decat cea care este aratata in piata, tot astfel acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre cele spuse mai inainte.

Sa nu devii si tu precum cei care, ingropand mortii, o data ii bocesc, alta data benchetuiesc in urma lor, ci sa fii intocmai cu cei condamnati a lucra intr-o mina si care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre slujbasii statului. Cel care uneori plange, iar alteori se desfateaza si rade, este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta sa il indeamna a starui inainte.

Fii adunat cu mintea si neiubitor a te arata, pentru a iesi cu totul dintru inima ta. Demonii se tem de omul nerisipit cu mintea, ca si hotii de caini.

Fratii mei, noi n-am fost chemati aicea (scil. in viata monahiceasca) ca la o nunta, cu adevarat nu; ci acela care ne-a chemat aici ne-a chemat pentru a ne plange pe noi insine.
Sunt unii care se silesc nebuneste sa nu gandeasca absolut nimic in fericitele momente cand plang, uitand ca lacrimile ce nu vin in urma unei cugetari a mintii sunt proprii firii nerationale (scil. a animalelor). Lacrima este frica gandurilor; iar tatal gandului este mintea rationala.

Cand stai culcat in pat, inchipuieste-ti ca zaci in mormant si vei dormi mai putin. Cand mananci, nu uita ca tu insuti vei servi de hrana viermilor acelora si nu te vei mai imbuiba. Iar cand bei apa, aminteste-ti de setea pe care o indura cei ce se chinuiesc in vapaia aceea si-ti vei stapani cu desavarsire firea. Iar cand indrumatorul nostru ne umileste, ne mustra si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat intru noi o vom ucide prin blandete si rabdare, ca si cu un palos cu doua ascutisuri.

"Cu vremea apele din mare scad" a spus Iov (14, 11) dupa cum, tot cu vremea si cu rabdare, cele spuse le primim si se desavarsesc intru noi putin cate putin.
Seara cand te culci si dimineata cand te scoli fii mereu cu gandul la focul cel vesnic, atunci nu vei mai fi stapanit de lenevie in vremea cantarii psalmilor.

Chiar haina pe care o porti ar trebui sa te indemne sa plangi, deoarece toti cei ce jelesc pe morti poarta haine de culoare neagra. Daca nu plangi, ar trebui sa versi lacrimi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa plangi, pentru aceasta mai mult sa versi lacrimi, pentru ca datorita pacatelor tale ai cazut din starea de liniste si nepatimire in cea de chinuire.

Fara indoiala ca aparand in fata Lui, bunul si dreptul Judecator va tine seama de puterea firii noastre atat in ceea ce priveste lacrimile cat si toate celelalte. Spun aceasta pentru ca am vazut pe unii care varsau putine picaturi de lacrimi dar cu atata durere incat pareau picaturi de sange, dupa cum am vazut si pe altii care raspandeau rauri (scil. izvoare) dar fara nici o greutate. Eu personal insa am apreciat pe cei ce se ostenesc nu atat dupa lacrimile lor, cit mai mult dupa chinurile lor. Si cred ca Dumnezeu face la fel.

Celor care plang nu li se cuvine a teologhisi, caci daca se indeletnicesc cu aceasta isi pierd lacrimile. Cel ce cuvanteaza despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade in jetul invatatoresc, pe cand cel ce plange se aseamana celui ce petrece in sac si deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David - cel care desi plangea era totusi invatator si intelept- celor care l-au intrebat: "Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain" (Psalmul 136, 4), adica in pamantul impatimirii.

Dupa cum in natura sunt lucruri care se misca prin sine sau sunt miscate de altcineva, tot astfel si in cazul umilintei sunt lacrimi care ne vin de la noi insine, si lacrimi pe care ni le cauzeaza altcineva. Cand sufletul nostru plange, lacrimeaza si devine bun, fara ca sa ne sarguim si grijim, sa alergam, deoarece Domnul a venit la noi nechemat si ne-a daruit buretele instrainarii celei de Dumnezeu iubitoare si apa racoritoare a lacrimilor celor pioase ca sa ne putem sterge zapisul greselilor. Sa pazim deci acest dar al lacrimilor ca si lumina ochilor, pana ce ni se va lua, caci el are mai multa tarie decat sarguinta si cugetarea noastra.

Nu acela a dobandit adevaratul dar al lacrimilor care plange atunci cand voieste, ci acela care varsa lacrimi pentru ceea ce voieste; si nu pentru ceea ce el voieste, ci pentru ceea ce voieste Dumnezeu. Deseori Plansului celui placut lui Dumnezeu i se alatura lacrima slavei desarte, care nu-I este placuta. Iar pe aceasta o vom cunoaste prin cercare si piosenie, cand ne vom vedea ca, desi plangem, totusi mai pacatuim inca.

Adevarata umilinta este durerea neimprastiata a sufletului care nu-i aduce nici o mangaiere, dar care in fiecare ceas ii pune inaintea ochilor mintii moartea, si care asteapta ca pe o bautura racoritoare mangaierea cu care Dumnezeu mangaie pe monahii smeriti.

Toti cei care au dobandit Plansul (scil. darul lacrimilor) intru simtirea inimii lor, acestia si-au urat insasi viata lor, iar de la trup s-au intors ca si de la un vrajmasa.
Cand observam manie si mandrie la cei ce par a plange dupa Dumnezeu (scil. cei care plang un plans bineplacut lui Dumnezeu), lacrimile acestora le vom socoti potrivnice celor pe care le da Domnul. "Ce partasie are lumina cu intunericul?" (II Corinteni 6, 1.4).

Mandria este odrasla nelegitima a falsei smerenii, iar mangaierea cerului este fiica smereniei celei laudate. Precum focul mistuieste paiele (in gr. singular: paiul), tot astfel lacrimile curate consuma toata intinaciunea vazuta si nevazuta.

Multi dintre Parinti afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori, care sunt lacrimile cele adevarate, acest lucru fiind insotit de multe intunecimi si greutati. Caci ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: de la natura (scil. din fire), de la Dumnezeu, din necaz, din lauda, din pricini de slava desarta ori desfranare, din iubire, din aducerea aminte de moarte si din multe altele. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate aceste feluri de lacrimi, sa cautam a ne agonisi noua lacrimile curate si sincere ale gandului la moarte, deoarece in acestea nu se afla aici inselaciune. Si nici mandrie, ci dimpotriva ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne libereaza de patimi.

Sa nu ne fie de mirare intalnind pe unii care incep prin a varsa lacrimi bune, dar sfarsesc cu cele rele. Vrednici de lauda sunt insa aceia care trec de la lacrimile firesti (scil. naturale, trupesti), la cele duhovnicesti. Cei care sunt inclinati spre slava desarta inteleg prea bine cele ce le-am aratat.

Nu te increde in bogatia lacrimilor tale (in gr.: in izvoarele tale) pana ce n-ai fost cu desavarsire curatit, dupa cum nu te poti pronunta asupra calitatii unui vin cand este inca inchis in teasc.Nimeni nu poate sa nege folosul ce ni-l pricinuiesc lacrimile noastre cele placute lui Dumnezeu; folosul pe care ni-l pricinuiesc ele insa, il vom cunoaste abia in momentul mortii.
Cel ce-si petrece viata neincetat plangand lacrimile placute Domnului, pentru acesta fiecare zi este o mare sarbatoare (in gr. acesta nu inceteaza a face praznic in fiecare zi). Dar cel ce nu inceteaza a praznui mereu intru desfatarile trupesti, acesta va plange mereu in viata de apoi.

Osanditii n-au nici o bucurie in inchisoare, iar monahii adevarati n-au nici un praznic pe pamant. Poate de aceea bunul acela plangator a spus suspinand: "Scoate din temnita sufletul meu" (Psalmul 141, 10), ca sa se bucure apoi intru negresita Ta lumina.

Fii ca si un imparat intru inima ta, stai ridicat intru smerenie, poruncind rasului din tine: "Du-te, si se duce" (Matei 8, 9), gemetelor dulci: "Vino, si vin", iar robului nostru si tiranului trup: "Fa aceasta, si face".

Cel ce s-a imbracat pe sine cu fericitul si de bucurie datatorul plans ca sa cu o frumoasa haina de nunta, acesta a cunoscut (scil. a simtit) care este rasul duhovnicesc al sufletului. Cine este cel care petrecandu-si intreaga viata ca monah intru piosenie n-a pagubit nici o zi, nici un ceas, nici o clipa, ci le-a daruit pe toate Domnului, gandind ca nu va mai putea intalni a doua oara in viata sa aceasta zi?

Fericit este monahul care poate sa priveasca atent, cu ochii sufletului, puterile inteligibile (adica ingerii); cu adevarat fara pacat, pururea amintindu-si de moarte si de greselile sale, el varsa lacrimi prin ochii cei simtiti (scil. ocarii trupului) si isi spala obrazul cu apele cele vii. Iar pentru mine este de la sine inteles ca, spre a ajunge in starea cea dintai, trebuie sa treci prin cea de-a doua. Am vazut cersetori si saraci nerusinati care, cu oarecare cuvinte prefacute, cu usurinta au plecat spre milostenie insesi inimile imparatilor. Si am vazut scapatati si saraci in virtute care nu prin cuvinte prefacute ci mai degraba smerite, modeste si fara de indrazneala, se adresau din adanca si deznadajduita inima catre imparatul cel ceresc, fara de rusine si cu statornicie; astfel, cu puterea lor sileau indurarea si firea Lui cea nesupusa silei.

Cel ce se ingamfa cu sufletul pentru lacrimile sale si osandeste pe cei ce nu plang, este asemenea celui care, cerand arme de la imparatul sau pentru a lupta impotriva vrajmasului, se ucide pe sine cu acestea.

Fratii mei, Dumnezeu n-are trebuinta de lacrimile noastre si nici nu voieste ca omul sa planga din durerea inimii; ci mai mult sa se veseleasca intru dragostea catre El prin rasul sufletului.
Inlatura pacatul si atunci toata amaraciunea lacrimilor varsate din ochii trupesti va fi de prisos. Nu este nevoie de medicament acolo unde nu exista rana. Inainte de cadere, Adam n-a varsat nici o lacrima, dupa cum la fel nu se va mai plange dupa inviere si dupa distrugerea pacatului, "pentru ca atunci nu va mai exista nici durere, nici intristare, nici suspin" (cf. Apocalipsa 9,4).
Am vazut pe unii care-si plangeau pacatele si am vazut pe altii care plangeau pentru ca nu li s-a dat si lor darul lacrimilor. Cu toate ca acestia din urma aveau si ei darul lacrimilor, totusi se umileau inchipuindu-si ca le lipseste, si astfel din pricina acestei bune nestiinte ramaneau feriti de primejdia jefuirii. Acestia sunt cei despre care s-a zis: "Domnul intelepteste pe orbi (Psalmul 145, 8).
Se intampla deseori ca lacrimile sa inalte (scil. sa faca semeti) pe cei putin intariti in virtute (gr. pe cei "usori"). De aceea ele nici nu se dau oricui. Daca insa unii dintre acestia le cauta, sa se socoteasca pe sine nenorociti si sa se osandeasca cu suspine, cu tanguire, cu scarba si cu adanca intristare a sufletului, cu nesiguranta (scil. incertitudinea de a fi obtinut mantuirea), care toate sunt in stare a tine locul lacrimilor, ferindu-i in acelasi timp de orice primejdie, ca unii ce socotesc ca nu le sunt de "nici un ajutor."

Fiind atenti, vom afla deseori cat de amarnic isi bat joc demonii de noi. Dupa ce ne-am saturat bine, ne umilesc pana ce ne fac sa plangem; postind, ne invartoseaza inima de nu mai putem plange; prin aceasta ei nu urmaresc altceva decat ca, inselandu-ne prin aceste lacrimi neadevarate, sa ne dedam lacomiei la mancare, care este mama patimilor. Dar nu ni se cade a ne pleca lor, ci mai vartos a ne impotrivi.

Cugetand la insusirile pe care le are umilinta m-am minunat cum ceea ce numeste mahnire si intristare cuprinde in sine bucuria si fericirea, intocmai ca si initierea in fagure. Ce invatatura tragem de aici? Ca intr-adevar o astfel de umilinta este un dar de la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea aceasta din suflet sa fie insotita de placere, este ajutorul pe care-l ofera Domnul intr-ascuns celor zdrobiti cu inima.

In legatura cu atat de vaditele pricini care ne fac sa plangem si in legatura cu folosul pe care ni-l procura durerea, sa ascultam o trista dar folositoare de suflet povestire:

Un oarecare Stefan ce locuia aicea, imbratisand viata retrasa si linistita si petrecand multa vreme in manastire (scil. campul de exercitii - palestra monahiceasca), s-a impodobit prin postiri, dar mai ales prin lacrimi, si s-a inconjurat pe sine si cu multe alte virtuti. Iubind viata eremitica se retrase intr-o chilie in apropiere de valea sfantului si de Dumnezeu vazatorului Ilie, in acest sfant munte al Horebului. Iar dupa ce renumitul acesta a voit sa inceapa a practica o pocainta inca mai lucratoare, mai aspra si mai cu multe osteneli, se retrase in regiunea unde salasluiau anahoretii, care se numea Sidin; si a petrecut aici intru aspra si neobisnuita nevointa numai vreme de cativa ani, pentru ca locul acela era lipsit de orice mangaiere si cu neputinta a fi strabatut de om, aflandu-se la 70 mile de cetate. Dar spre sfarsitul vietii, batranul se urca iarasi in chilia sa de pe varful sfantului munte. Si avea acolo cu dansul doi ucenici din Palestina foarte piosi, care au si pazit chilia batranului. Putine zile in urma batranul se imbolnavi de o boala care-i aduse si sfarsitul. Dar cu o zi inainte de a muri, fu rapit cu mintea si tinandu-si ochii deschisi se uita in dreapta si in stanga patului si, ca si cand ar fi dat cuiva socoteala, spunea, astfel incat am auzit toti cei ce stateam imprejurul lui: "Da, este adevarat, am postit atatia ani pentru aceasta". Apoi iarasi: "Nu, cu adevarat mintiti, aceasta nu am facut". Si iarasi: "Da, asa este, da; insa am plans, insa am slujit". In urma: ,"Nu, ma acuzati pe nedrept", iar altora zicea: "Da, este adevarat, da; la aceasta nu stiu ce sa raspund; dar Dumnezeu este indurat!" Si era intr-adevar o priveliste grozava si infricosatoare aceasta nevazuta si neiertatoare interpelare. Iar ceea ce a fost mai infricosator fu aceea ca i se aduceau invinuiri pentru fapte pe care nu le-a facut. Vai Doamne!, daca un monah si un sihastru spunea in legatura cu unele din pacatele sale: "la acestea nu stiu ce sa raspund", desi era monah de 40 ani si a dobandit darul lacrimilor, ce sa mai zic eu nenorocitul?! Dar unde era atunci glasul lui Iezechiel, ca sa zica acelora care-l osandeau: "Asa cum te-am aflat, asa te voi judeca", zise Domnul (cf. Iezechiel 7, 8). Desigur, nici unul din aceste cuvinte nu le-a putut spune. Pentru aceea, sa dam marire Celui care singur cunoaste pricina. Iar unii mi-au povestit ca fiind ceva neindoielnic ca, fiind el (scil. Stefan) in pustie, hranea cu propria-i mana un leopard. Si astfel, dand socoteala de faptele sale, s-a despartit de trup. Care a fost judecata, sau rezultatul, sau hotararea, sau sfarsitul tragerii lui la socoteala nu ni s-a aratat noua.

Precum vaduva care pierzandu-si barbatul gaseste toata mangaierea in unicul ei fiu, dupa Domnul, tot astfel si sufletul care a pacatuit nu dobandeste alta mangaiere in vremea mortii decat postirile si lacrimile.

Unii precum acestia (scil. care se pocaiesc), nici canta vreodata si nici nu-si vor sili glasul intru cantari, caci asa ceva se impotriveste Plansului. Daca prin acestea te straduiesti a dobandi (scil. a chema la tine) Plansul, inca si mai mult se departeaza de la tine. Caci Plansul reprezinta durerea sufletului celui infocat de dumnezeiasca dogoare. Multora lacrimile s-au facut inaintemergatoare ale fericitei nepatimiri pregatind, potrivind si consumand materia pacatelor.

Odata, un iscusit lucrator al lucrului acestuia bun (scil. al Plansului) mi-a povestit urmatoarele: Deseori eram hotarat sa ma las stapanit de slava desarta, de manie sau de imbuibarea pantecelui, dar cugetul Plansului se impotrivea inauntrul meu si zicea: "Nu te mandri, caci plec de la tine", si de asemenea in cazul celorlalte patimi. Iar eu ii raspundeam: "Nu voi iesi din voia ta, pana ce nu ma vei infatisa lui Hristos".

Durerea profunda pentru pacatele savarsite a vazut (scil. a primit) mangaiere; curatia inimii a primit iluminarea (cerului). Aceasta iluminare este o lucrare negraita, ceva ce ratiunea percepe dar nu intelege, ceva ce se vede de catre ochiul sufletului nu insa si de catre cel al trupului. Mangaierea este inviorare a sufletului indurerat, care ca si un prunc plange si in acelasi timp zambeste vesel. Sprijinul este reinnoirea sufletului, suportarea tristetii, transformarea minunata a lacrimilor durerii in lacrimi lipsite de durere.

Lacrimile produse de gandul mortii nasc teama; teama naste netemerea; netemerea naste bucuria; iar bucuria aceasta sfarsind - desi ea este fara de sfarsit, rasare floarea iubirii celei cuvioase. Leapada cu mana smereniei bucuria ce s-a cuibarit intru tine, socotindu-te nevrednic de dansa, pentru ca nu cumva, primind-o prea usor, sa gazduiesti in tine lupul in loc de pastor.
Nu te sargui sa dobandesti contemplatia inainte de vreme, ci indeparteaza-te de ea printr-o adevarata smerenie, pentru ca tot ea va fi aceea care te va urmari si, prinzandu-te pentru vesnicie se va impreuna cu tine intr-o preacurata nunta.

Intru inceputuri, cunoscand pruncul pe tatal sau, este cuprins de nesfarsita bucurie. Cand mai apoi insa, potrivit iconomiei divine, el se indeparteaza si din nou se intoarce, copilul este (scil. devine) plin si de bucurie si de intristare; de bucurie vazand pe cel dorit, de intristare fiind lipsit atata vreme de frumusetea frumusetilor.

O mama se ascunde dinaintea pruncului, dar acesta o cauta cu durere pana ce o gaseste; iar ea, bucurandu-se, il invata sa nu se desparta niciodata de dansa, si mai mult ii aprinde dragostea pentru ea. "Cine are urechi de auzit, sa auda", zice Domnul (Luca 14, 35).

Unui osandit care si-a primit sentinta de condamnare la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacolele de teatru. Cel ce cu adevarat plange nu va mai lua seama vreodata la desfatare, la marire, la manie, ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic o durere langa alte dureri, fiind ca si femeia in chinurile nasterii. Drept si cuvios (scil. sfant) este Domnul; pe cel ce cu chibzuinta se sihastreste, tot cu chibzuinta il smereste; pe cel ce cu chibzuinta se supune, in fiecare zi il veseleste. Cel care nu urmeaza sincer unul din aceste doua feluri de vietuire (scil. sihastrie sau viata de obste), este lipsit de darul lacrimilor.
Alunga de la tine pe cainele (scil. diavolul) care se apropie de tine cand te afli intru plangere, soptindu-ti ca Dumnezeu este neindurator si nemilostiv. Observa-l cu atentie si vei descoperi ca acelasi, inainte de a te fi tras in pacat, numea pe Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv si indurator.

Plansul neincetat da nastere la obisnuinta (scil. dispozitie permanenta a sufletului); trecand apoi in simtirea inimii, cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice si false (scil. stricate), daca nu dobandim inima indurerata.
Pe bun drept putem deci spune ca cei ce dupa baia botezului iarasi s-au intinat au nevoie de un neincetat foc al inimii de indurarea lui Dumnezeu, pentru a-si curati mainile murdarite de smoala nelegiuirilor.

Am vazut pe unii care aveau darul lacrimilor intr-un grad maxim; pe acestia i-am vazut varsand pe gura sangele inimii lor indurerate si ranite. Si mi-am adus aminte de cel ce-a zis: "inima imi este ranita si ca iarba se usuca" (Psalmul 101, 5).

Lacrimile care sunt produse in noi datorita fricii de judecata lui Dumnezeu se pastreaza prin teama si buna paza. Daca sunt insa de iubire, intrucat aceasta iubire nu este desavarsita, cu multa usurinta pot unii sa le piarda. Nu stiu insa daca nu cumva li s-a aprins inima in vremea lucrarii (scil. in vremea plangerii) de focul cel pururea pomenit. Si este minunat a spune cum cela ce este mai smerit este totodata si cel mai neclatinat, in vremea in care frica este aceea care naste lacrimile noastre.

Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (scil. in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer.

Multa rautate au intr-insii vrajmasii nostri; datorita lor, lacrimile, care sunt mamele virtutilor, devin mamele rautatilor, iar lucrurile care ar trebui sa nasca in noi smerenia le arata facatoare de mandrie. Se intampla insa deseori si aceea ca vederea chiliilor noastre si a singuratatilor sa cheme mintea noastra spre umilinta; despre aceasta te va convinge exemplul lui Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in astfel de locuri pustii.

Am vazut deseori cum diavolul a facut pe unii sa planga gasindu-se in orase in mijlocul galcevilor, pentru ca astfel sa ne faca sa credem ca zarva (zgomotul, tumultul) n-ar fi vatamatoare si deci sa ne convinga a ne apropia de lume. Acesta este telul pe care-l urmaresc dusmanii nostri.

Deseori un singur cuvant a secat Plansul; ar fi o minune insa daca tot un cuvant l-ar putea readuce. Nu vom fi invinuiti, fratii mei, nu vom fi invinuiti cand vom muri pentru ca nu am facut minuni, nici pentru ca n-am patruns inaltele taine ale teologiei, nici pentru ca n-am ajuns sa dobandim contemplatia, ci cu adevarat vom da seama lui Dumnezeu de ce n-am plans mereu.

Cel ce s-a invrednicit a urca treapta a saptea, sa-mi ajute si mie a o urca; caci el insusi a urcat treapta a saptea prin ajutorul altuia, spalandu-se de intinaciunile veacului acestuia.